Capitolul 1

Pdv Maria

Ploaia bătea pământul uscat şi crepat de secetă. După multe luni de soare arzător în sfârşit ploua.Măcar acum nu o să mai fiu nevoită să stau mereu în casă din cauza bolii mele. Cu fiecare clipă trecută, cu fiecare zi sfârşită viaţa mea se apropia de sfârşit. Nu o să neg îmi este frică de moarte. Mă gândesc cu groază la ziua în care am să părăsesc acest pământ.Pe zi ce trece inima îmi devine tot mai obosită. A fost un miracol că am reuşit să ajung la vârsta de 24 de ani. Unica mea şansă de supravieţuire ar fii un trasplant de inimă. Dar nu mai cred în acest transplant. Sunt 5 ani decând sunt pe lista de aşteptare.De multe ori am primit telefoane de la spital că s-a găsit o inimă. Dar de fiecare dată inima nu era compatibilă. O nouă speranţă spulberată. Sau ironia sorţii era că nu întotdeauna rudele celor decedaţi doreau să doneze organele.Nu-i puteam condamna. Oare există viată după moarte? Oare am să-mi întâlnesc părinţii acolo? Sau nu va fii decât întuneric?Îmi era groază de moarte, nu doream să mor. Dar cel mai rău îmi părea pentru bunica mea. După moartea părinţilor când aveam 8 ani, într-un stupid accident de maşină, ea a fost cea care m-a crescut. Mi-a dăruit toată dragostea ei, a fost lângă mine mereu.Cum se simţea ea, când îşi va pierde ultima rudă de sânge? Nici nu doream să mă gândesc la acest lucru. Nu puteam să alerg, să mă duc la plimbări prin parc. Era o viaţă chinuitoare. Viaţa mea se rezuma la tratamentul făcut în spital şi izolarea de acasă. De multe ori m-a bătut gândul să mă sinucid dar fără să pun în aplicare.Eram prea laşă. Doream să trăiesc şi nu avea importanţă în ce fel am să trăiesc. Eram îngrozită de negura rece a morţii, de tărâmul lui Hades.Poate sunt paranoică, doar oricum viaţa mea e pe sfârşite. Azi am să plec din nou la spital. Eram deja obişnuită cu spitalul deci nu mi se părea ceva ciudat. Pentru mine spitalul era o a doua casă.Doctoriţa care se ocupa de mine era de treabă. Eram două prietene inseparabile. De multe ori îmi ridica moralul, spunându-mi să nu-mi pierd speranţa că în curând voi găsi un donator pentru mine. Dar eu îmi pierdusem speranţa, chiar dacă se spune că speranţa moare ultima.Meditaţia mea a fost întreruptă de zgomotul uşii de la intrare.Bunica mea sosise acasă.
-Cum a fost azi la servici?
-Obositor. Oricum sedinţa de la spital s-a anulat deoarece doamna doctor nu a venit azi la spital din motive personale.
-Păcat.
Bunica trebuia să muncească la vârsta ei şi uram acest lucru. Dar eu nu puteam să muncesc şi tratamentele mele erau foarte costisitoare. Noroc că veam propria firmă de design interior. Îmi plăcea să desenez, dar cum eram tot mai obosită am renunţat la acest lucru. Afacerea era una de familie. Dar cum părinţii mei muriseră şi eu nu mă puteam ocupa de ea, greul căzuse asupra bunicii mele.
-Te înţelegi foarte bine cu doctoriţa?
- Da a juns să-mi fie cea mai bună prietenă.Datorită ei continui să lupt pentru viaţa asta.Laura a fost aproape de mine, cu toate că este doctoriţă si eu îi sunt pacientă a reuşit să mă trateze ca atare. Nu am simţit milă. În rest toată lumea mă priveşte cu milă. Nici măcar nu am reuşit să-mi fac un prieten. Pentru toţi sunt fata care are nevoie de un transplant de inimă ,şi fără acest transplant nu va trăii. Sau eram fata orfană a celebrilor fondatori a firmei Design your dreams.Sau poate doar o fată care va murii din clipă în clipă.
-Nu este adevărat! Nu vei muri! În curând se va găsi un donator.
-Bunică ştiu că e dureros. Dar nu vreau să-ţi faci speranţe deşarte.Mai am doar 2 luni de trăit.Fără un donator, dar şi să fie donator ştii prea bine că sunt cazuri în care inima este respinsă de către organism.Şi eu vreau să trăiesc, şi mă doare faptul că cu fiecare clipă trăită, mă apropriu încet, încet de moarte. Sunt lucruri pe care le-am invăţat.
-Ştiu că ţi-e greu Maria. Dar vreau să-ţi spun un lucru, nu te las să renunţi. Nu-mi pasă cât timp ai să trăieşti, dar nu te las să mori fără să lupţi din toată puterea ta pentru o nouă zi de viaţă. Eşti puternică, mi-ai demonstrat-o de mii de ori. Dar acum este lupta ta cea mai mare. O bătălie pe care o vei câştiga.Numai tu mi-ai mai rămas şi nu suport gândul că am să te pierd. Mi-am pierdut soţul, fiica şi ginerele. Să te pierd şi pe tine ar fii de neacceptat. Ştii cum se spune că bunicilor întotdeauna le sunt mai dragi nepoţii decât proprii lor copii. Şi acest lucru este adevărat. Chiar am vrut să-mi dăruiesc inima pentru a te salva dar fără folos. Deoarece inima mea nu era compatibilă cu a ta. Poate m-a pedepsit Dumnezeu deoarece nu am vrut să donez organele părinţilor tăi când au murit. Zi de zi stau cu frica în sân că am să mă întorc acasă şi am să te găsesc moartă. Sunt lucruri pe care nu le doresc nici celor mai mari duşmani ai mei.
-Bunică ştii cum se spune că toate lucrurile au un scop.Şi lucrurile rele care se întâmplă au menirea de a ne face mai puternice.Şi cu cât le depăşim mai repede cu atât suntem mai puternice să înfruntăm orice furtuni.Mi-e frică şi mie de moarte, cui nu i-ar fii?Nici măcar nu ştiu cu exactitate ce este dincolo de moarte.
-Nu mai vorbi aşa!
-Bunico întelege-mă nu mai pot să cred în nimic. Veşnica speranţă care moare ultima, pentru mine a murit demult. Sunt obosită, corpul meu nu mai rezistă. Cu fiecare clipă sunt tot mai aproape de moarte. Aş vrea să pot fii puternică, dar inima mea e mult prea slăbită. 2 luni atât mai am de trăit! Aceste zile în care nu am voie să fac nici cel mai mic efort. Sunt clipe în care îmi doresc ca cineva să moară. Pe zi ce trece mă transform într-un monstru care doreşte ca cineva să moară pentru a avea el şansa la viaţă. Ce fel de viaţă?
-Maria aceste lucruri sunt normale. Oricum este destul de târziu şi tu trebuie să mergi la culcare. Deoarece mâine ne aşteaptă o zi de tratament. Am un presentiment că în curând se va găsii o inimă şi pentru tine.
Am mers spre camera mea. Ploaia cădea neîncetat , însoţită de tunete şi fulgere. Îmi plăceau, defapt le iubeam pentru forţa lor, tăria de care dădeau dovadă, când făceau ravagii pe pământ. Puteau distruge mii de vieţi intr+o secundă fără să aibă nici-o remuşcare.Priveam jocul fulgerelor pe fereastră. O secundă de lumină, intr-un întuneric de mormânt.O zi pierdută.O zi trecută,eram obsedată de cuvântul moarte. Începusem să port numai haine negre. Încercam să îmi spun că după moarte era o viaţă mai bună.Dar cum putea inima mea să fie de gheaţă? Cum putea să o lase pe femeia care a avut grijă de mine în toţi aceşti ani. A fost unicul meu sprijin, când au murit părinţii mei, a fost acolo când am aflat despre boala mea. M-a consolat de fiecare dată când veneam de la spital după ce îmi făceam speranţe în legătură cu transplantu-l. Îmi uram inima deoarece făcea persoana pe care o iubeam nespus să sufere. Îmi venea să-mi scot inima din piept şi s-o arunc la coşul de gunoi, deoarece altceva nu merita.Inima se încăpăţâna să moară. Eu mă încăpăţânam să trăiesc. Şi uite aşa era viaţa mea era o nesfârşită luptă pentru supravieţuire.M-am pus în pat şi am reînceput să citesc romanul Winnetou de Karl May. Reciteam pasajul care întotdeauna m-a făcut să plâng. Moartea lui Winnetou şi ultima lui dorinţă de a-i fii cântată Ave Maria. Niciodată nu m-am gândit la o ultimă dorinţă. Ce dorinţă pot să am deoarece nu am realizat nimic. Viaţa mea s-a desfăşurat mai mult între spital si acasă. Îmi aminteam şi acum de ziua în care am aflat despre accidentul părinţilor şi moartea lor. Bunica îmi spusese atunci că ei sunt îngeri şi mă veghează, dar toate acestea nu erau decât minciuni. Ei nu erau îngeri şi nu aveau grijă de mine. Dacă aveau grijă de mine, atunci nu trebuia să fiu pe moarte. Nu aveam pe nimeni înafară de bunica mea. M-am pus într-un final la somn, ştiind că o să am din nou aceleaşi vise.Vise în care predomina Moartea. Visam că sunt moartă şi mă vedeam că sunt într-un sicriu . O vedeam pe bunica mea sfâşiată de durere. Auzeam strigătele ei în care mă chema înapoi cerându-mi explicaţii pentru că am părăsit-o şi am lăsat-o singură